Capitolul 2 – Împăraţii valsului negru

Din perspectiva lui Aislinn

Oamenii erau din ce în ce mai speriaţi. Prezenţa lor era din ce în ce mai pronunţată. Ştiau să îngrozească, ştiau să se folosească de slăbiciunile celorlalţi. Planeta devenise ca un fel de balanţă, ale cărei braţe nu sunt niciodată în echilibru. Pe unul din braţe încă mişună slăbiciunea oamenilor, pe altul dominând ura şi dorinţa de a ucide.

Cel mai mult ne speria cerul.

Am închis brutal caietul de schiţe, şi am privit cu înverşunare norii ciudaţi ce-mi intrau – din nefericire – în raza vizuală. Păreau a fi ţesuţi din fire de oţel. Se plimbau negri ca smoala stricând frumuseţea orizontului, deformând cu fulegrele roşii, stârpind orice urmă de fericire rămasă pe învelişul sferei numite Pământ. Platforma consistentă de aşa zişii nori se contopea undeva departe cu pământul, dându-ţi impresia că cea mai groaznică furtună avea să se dezlănţuie. Mai aproape, negrul se transforma în pulberi vii ale unui amurg sângeriu, movuliu. Nuanţe de roşu şi purpuriu se băteau cap în cap, pâlpâind în felurite jocuri de lumini, care cu siguranţă nu aveau să aducă optimismul în sufletele pământenilor.

Marcante fenomene…chiar şi pentru mine.

Şi totuşi. Eram o ciudată…Nu mă speria, respectiv, nu mă speriau. Cu cât semnele prezenţei forţelor străine se înmulţeau, cu atât eram mai fascinată, mai împinsă spre a căuta. Mă intriga felul meu de-a fi.

„ E, oare, cazul să-ţi întorci eul pe toate părţile, sgâriindu-i defectele, înjurându-l până strănută?”

Am strănutat în memoria hazului artificial, dâdndu-i apă la moară lui Aislinn-ironica.

„ O iei pe ulei încă de-acum. Şiii…vezi că stai pe acoperiş. La cât de gorasă e plapuma ghinionului, poate plonjezi forţat cu ajutorul unui fulger din ăla roşu. La naiba! Fulgere roşii…Bine că le-ai desenat.”

–          Ash! Coboară!strigă Kathleen cu o voce terifiată.

–          Mai stau.

–          Te rooog!! Mi-e frică aici, singură.

De ce plângea atât de mult? Era singura persoană a cărei teamă nu-mi era indiferentă.

Cu un oftat de proporţii gigantice, mi-am târât prezenţa fizică – cea spirituală rămânând să se holbeze la cer – înapoi în cameră. Kath renunţase la căşti…Încă zăcea înfofolită în aşternuturile groase, căci menţiona permanent că-i era frig…în august.

Am privit-o rece.

–          E opt fără douăzeci. Întârzii la şcoală.

–          N-am închis un ochi toată noaptea. Să fim serioşi! Nici nu se poate numi noapte…A fost o lumină roşie permanentă. Cât o să mai dureze asta?

M-am încruntat, evitând să-i răspund. Nu-mi stătea în fire să liniştesc pe cineva, să eman calm. Nici măcar eu nu dispuneam de unul solid. I-am căutat de îmbrăcat. La cât de buimacă era, pleca în cămaşa de noapte.

–          Nici eu n-am dormit. Dar asta nu înseamnă c-o să-i plâng de milă somnului care n-o să mă mai viziteze curând.

I-am aruncat tricoul şi blugii.

–          Fii realistă. Nu te aştepta la mai bine. Aşteaptă-te la mai rău.

Se opri din plâns, privind fix într-un punct inexistent. Faţa îi era palidă, o foiţă albă pe care lăcrimau două perle albăstrui, adânci şi tulburi. Dădu din cap absentă, şi-ntr-un final se ridică din blestematul ăla de pat.

–          Ai dreptate. Voi încerca să fiu realistă şi puternică. Dar nu se cuvine să-mi impui să nu-mi fie frică…mormăi cu o voce stinsă.

„ La naiba cu mintea ta profundă.”

…Era inteligentă şiii…incredibil de sensibilă. Mă mai înmuia uneori.

–          Nu uita că mergem pe jos la şcoală! Grăbeşte-te!

–          Hei! Tu ai liceul tău, eu şcoala mea. Eu spre Sud, tu spre Vest.

–          Aşa e…am spus ca pentru mine.

Mi-am îmbrăcat nemernica uniformă care mă dezgusta puternic şi-am luat direcţia livingului.

Mama pregătea o omletă, sperând că o să renunţ la iaurt măcar o dimineaţă. Tata stătea în scaunul adânc din capul mesei, cu spatele încovoiat, cu ochii cât cepele şi faţa albă, citind ziarul zilei. Observasem că ceaşca de cafea era vărsată, lichidul cu un iz înţepător îmbibând faţa de masă. M-am încruntat, brusc iritată.

–          Ăăă…Bună dimineaţa! Cred…m-am băgat eu în seamă.

Nimic…Decât zgomotul stresant al paletei de omletă amestecând oul şi foşnetul agitat al paginilor de ziar.

–          Maaaamăăă!

Îmi fluturam mâna prin faţa chipului său zadarnic. Nu reacţiona nicicum. Era ca un robot ce-şi executa sarcinile cu seriozitate şi nimic mai mult. Un fier fără viaţă. Ba nu…Obrazul îi sticlea. Plânsese.

Am înghiţit în sec, nervoasă că nu ştiam ce se întâmpla.

–          Tată?

–          Mmm?mormăi din fundul gâtului, cu mâna tremurându-i pe fila ziarului.

–          Îmi împrumuţi şi mie nenorocitul ăla de ziar? Mă roade curiozitatea.

Înghiţea în sec şi…atât – spre marea mea disperare. M-am aşezat lângă el, bătând cu degetele în masă.

–          Of, mie nu îmi e foame. Plec fără să mănânc. spuse Kathleen vădit indispusă. Deşi mi-e frică…Azi termin la ora două.

–          Nu ieşi nicăieri!bubuiră vocile părinţilor noştrii.

I-am privit amândouă cu respiraţia tăiată. Mama aruncă tigaia în perete, iar tata rupse o pagină din ziar. Keenan oftă calmându-se.

–          Citeşte…spuse prompt înmânându-mi fila ruptă.

Înainte să lecturez, i-am adresat o privire suspicioasă, mustrându-l. Apoi, strâmbând din nas, m-am apucat de citit.

Forţele negre se-ascund în trupuri umane, fascinante. Iadul se pare că ne este creat de nişte fiinţe malefice sub formă de zei. Veşminte negre pe de-a întregul. Se pot numi haine? Se amestecă printre noi, adoptând stilul nostru de viaţă. Comunică, vocea sunându-le ca o briză ireală. Un ecou. Un mârâit.

De douăsprezece ore cerul pare că are să crape, înghiţindu-ne unicul Pământ. Ei zâmbesc la fiecare lacrimă pe care o vărsăm. Nimeni nu ştie cum urmăresc să ne distrugă lumea…

Vă putem da informaţii precise doar despre modul în care se deplasează. Folosesc doar maşini negre, marca Mercedes, propria lor marcă distinctivă fiind o amuletă în locul emblemei originale a maşinii, care străluceşte puternic, transmiţând lumina argintie pe o rază de cel puţin 90 de km. Motocicletele la fel – negre, cu aceeaşi amuletă orbitoare. Obiectul lor preţios are o formă nedesluşită, lumina puternică impedicând orice orăşean să identifice forma.

Nu vă ascundeţi. Nu aveţi unde. Se pare că războiul se dă în linişte, până când bomba va exploda.

UMBRELE SUNT PRINTRE NOI, PREZENTE ATÂT FIZIC, PRINTR-O PERFECŢIUNE IREALĂ, CÂT ŞI PRIN FORŢELE LETALE.

Nicio poză afişată. Probabil le era frică oamenilor să expună chipurile acelor…zei, atât de direct.

Uimitor! Îi puteam vedea…În sfârşit! Un val nesimţit de entuziasm mă făcu să tremur scurt.

–          Deci nu ieşiţi.

–          Tată. Şi până acum erau aici, numai că nu îi vedeam…am încercat eu să-i tai din dârzenie.

–          Nu…

–          Ei nu atacă. Orice am face, oricum am sta, lucrurile vor fi la fel. Lasă-ne să trăim…

O spusesem încet, privind în gol. Al naibii de profund…

Se părea că ultima propoziţie atinsese colţurile sensibilităţii fiecăruia.

Tata se lăsă să cadă înapoi în pernele scaunului.

–          Da…Ai dreptate.

O privi pe mama, care plângea distrusă, pe jumătate leşinată lângă aragaz.

–          Vă las…Eu trebuie să rămân aici. Vă rog mult să aveţi grijă.

–          Inimile oamenilor se frâng la realizarea prezenţei lor, nu la vederea trupurilor lor…murmură Kathleen aruncându-şi ghiozdanul pe un umăr, ieşind absentă.

Am privit-o mergând legănat de-a lungul potecii. O fetiţă fragilă, cu un suflet mare ce-şi inunda camerele cu gânduri prea mature şi întortocheate. Îi era frică, iar acel lucru mă scotea de pe firul nebuniei mele tipice. Mă determina să iau măsuri…pentru ea.

–          Am plecat!m-am adresat părinţilor mei şi-am fugit după Kath.

–          Hei!i-am strigat.

Ea tresări.

–          Ce e?

–          Te duc eu până la şcoală…am bolborosit, conştientizând că îngrijorarea îmi era ca naiba de vizibilă.

Mi-am dat ochii peste cap înjurându-mă în minte.

Ea zâmbi slab, ochii rămânându-i pierduţi în cristale mici.

***

„ Acum e în siguranţă…”am gândit răsuflând oarecum uşurată.

„ Hei, Ash!” reveni ironia. „ Acum, îngrijeşte-te şi de bateria cu ajutorul căreia umblii, vorbeşti, respiri…”

Am zâmbit. Aia eram eu. Prototipul nepăsării, ironiei de calitate, cugetărilor adevărate, realismului.

Porţiunea liniştită a drumului spre liceu, mă făcea să mă integrez cu mai multă uşurinţă în cuşca plină de frica pământenilor. Un pufnit nervos îmi scăpă.

Era reconfortant să simt adierea vântului pe piele. Oare acea briză răcoritoare era venită din braţele Mamei-Natură, sau şi ea era forţată?..

Oare avea să vină clipa în care eu să strig: „ M-am săturat de peregrinare!”…sau ceva de genul? Nu. Eu nu umblam printre străini; străinii prin lumea mea.

Am clipit des, scuturându-mi capul. O lumină puternică îmi atacă ochiul, făcându-mă să mă uit chiorâş.

–          La naiba! Acum cerul aruncă fulgere argintii?!

Paşii începură să prindă viteză, un zgomot vag auzindu-se de pretutindeni. Lumea încerca din răsputeri să-şi ascundă panica. Totul deveni amorţit, mut. Pe fundalul muzicii mute, se auzeau păsări cripind agitate. O monotonie sobră, ce le făcea intrarea lor.

Nu cerul arunca lumini argintii…

„O amuletă în locul emblemei originale a maşinii, care străluceşte puternic, transmiţând lumina argintie pe o rază de cel puţin 90 de km.”

Brusc, am intrat într-o stare de emoţie puternică, oarecum frică. Ceva mă obliga să stau ca şi pietrificată. Oamenii se ascunseseră subtil, fără a atrage prea mult atenţia.

Am înghiţit în sec, aşteptând, zâmbind.

Motorul unei maşini se auzi torcând liniştit. Mi-am ridicat privirea curiosă, strângând cu putere în mână breteaua genţii. Era neagră, cu geamuri fumurii, precum o felină pe terenul de vânat. În locul stelei cu trei picioare – emblema originală a maşinii Mercedes – strălucea o chestie incredibil de…vie. Orbitoare. Încă ţineam să văd chipul de la volanul acelei maşini stilate.

…Maşina..oprise. Am înghiţit în sec pentru a mia oară în acea zi. Repede, am realizat că mă aflam în faţa trecerii de pietoni, darr…ei găzduiau aşa zisele maniere?

„ Trebuie să-i văd faţa…”

Mi-am ridicat geanta şi am păşit pe şosea, cu riscul că aveam să fiu spulberată. La mijlocul zebrei, în dreptul parbrizului maşinii, am încetinit. Cu mii de fiori străbătându-mă, mi-am plimbat privirea de-a lungul sticlei.

Am tresărit. Inima o luă la galop, palmele începură să-mi transpire. Îl vedeam…

Lumina îi contura chipul impecabil. Era un bărbat serios, dar în acelaşi timp natural. Nu-i puteam desluşi culoarea tenului, dar îmi era clar că era perfect. Asemenea trăsături fine, bine delimitate. Un desen, capodoperă în devenire. Ochii…

Respiraţia mi se opri, rezultat al uimirii mele enorme. Dar nu era doar uimirea. Ceva mă apăsa, îmi lua aerul, îmi făcea gândirea să devină incoerentă.

Acele sfere în mişcare, de culoarea cerului din acea zi – un rubiniu închis, cu reflexe gri. Panicată, am încercat să-mi iau privirea de pe acele globuri blestemate ce-mi striveau fiecare părticică a corpului. Era în zadar. Mă ţineau acolo, lipită de ei. Îmi controlau mişcările. Serul nebun din aşa zişii lui ochi, ce pâlpâiau ca nişte făclii într-o briză slabă de vânt.

–          Lasă-mă…am murmurat cu o voce gâtuită, aerul nemaisimţindu-l.

Clipi. O perdea de gene lungi şi negre îi dantelă fiecare pleoapă. Deschise ochii. În sfârşit puteam să respir, puteam privi altundeva, nu doar profund în mixul de oroare şi culori vii din acei ochi. Un rânjet scutură acel chip angelic.

M-am retras, de-a dreptul speriată. Motorul maşinii hurui puternic, zgomotul fiind urmat de călcarea bruscă a acceleraţiei.

Reuşisem să ating bordura, întreagă, fără niciun picior rupt, cu capul pe umeri. Nu chiar…Intrasem cu umărul în cutia poştală.

–          Auu…La naiba….

Nu era o rană deschisă, ci o vânătaie ce răspândea o durere acută în tot braţul.

–          Nu contează…L-am văzut. În sfârşit. Unul din ei.

Am zâmbit larg, mergând, totuşi, spre şcoală.

„ Credeam că arată bătrâni, fără splendoare. Dar nu…Se vede că sunt rupţi din ireal, bucăţi de fascinaţie vie. Sunt aici…”

O siluetă perfectă, aleasă, se plimba legănat pe celălalt trotuar. Chipul îi era ascuns în semideschizătura gulerului lung, cu o formă de epocă. Un păr sângeriu, roşu, îi cădea pe spate în scări, bretonul răzleţ înrămândui neglijent faţa. Un palton negru, lung până în pământ.

Oamenii îi făceau loc, lipindu-se de zid, strecurându-se înfricoşaţi pe lângă ea…Dar doar atât. Prădătorul era calm, în timp ce prăzile nu scăpau teama din mâini. Cerul îi era ca un frate, o acompania oriunde, îi scotea în evidenţă perfecţiunea, o ajuta să impună. Era incedibilă…făcând nimic.

–          Bună dimineaţa….am spus deschizând uşa clasei, fără să mai ciocăn.

Profesorul mă privi inexpresiv, clătinând din cap în semn de: „ Intră.” Sala de clasă mucegăia în linişte, o linişte groaznică. Elevii stăteau pietrificaţi în bănci, cu priviri goale; pe tablă nu era nimic scris, profesorul zăcând ca mort în scaunul de la catedră.

„ Aşa, dragilor. Plângeţi-vă de milă…”

–          Hei, Claire.

Claire – prietena mea cea mai bună. Se ghemuia terifiată în braţele iubitului său Daniel, care n-avea nicio grijă, mititelul drogat fiind permanent. Trăgea câte-un fum, dându-şi ochii peste cap, se hlizea din niciun motiv, dar….o liniştea pe Claire – singurul lucru bun.

–          Nu înţeleg de ce vă temeţi într-un aşa hal…am spus încet, uitându-mă pe geam, la cerul purpuriu.

–          Nu înţeleg de ce nu te temi. Ah. Ba da…Eşti nebună, bolborosi Daniel.

Jignită la culme de replica lui, i-am adresat o privire grea.

–          Nici tu nu pari să te temi prea mult…Sau…Din contră. Te temi mai mult decât toţi şi ca să nu mai simţi, te hrăneşti cu iarbă.

Adoptă o expresie serioasă, dar de un simplu om blazat, la urma urmei. Am râs în badjocură.

–          Aislinn Meredith. Vrei să termini?reveni Claire.

–          Bravooo!am ironizat aplaudând.

–          Taci. Dan are dreptate, eşti cam dementă.

–          Mulţumesc, Claire! Apreciez realismul. Dar bine că mă suport pe mine însămi. Dacă m-aş gândi la ceea ce sunt – aşa cum faci tu – aş prinde gustul temerilor voastre, în definitiv, aş fi vulnerabilă în faţa acestor demoni care ne vor slabi.

–          Demoni?întrebă cu o voce tremurândă.

–          Yep.

Oftă şi îşi sprijini capul pe umărul lui Daniel.

–          Mmm. Dar cum pot arăta….gemu, zâmbindu-mi lasciv.

M-am strâmbat enervată de ieşirile ei necontrolate.

–          Eşti o tipă slabă. Nu trebuie…

–          Ash! Nu poţi spune că nu arată demenţial.

–          Arată, dar tu te pierzi în semnificaţiile cuvântului cu pricina. Nu uita…Ne vor slabi.

–          Mda…Şi-aşa. Se duce dracu’ lumea noastră, spuse începând să plângă, smulgându-i cu nervi ţigara din gură lui Daniel.

–          Copii. Cei de pe rândul de lângă geam. Nu mai staţi acolo….vorbi într-un final profesorul. Apreciez că aţi venit la şcoală, dar…nu vă vom mai preda nimic. E-n zadar.

Mai să-mi cadă faţa…Cum era posibil să existe asemenea goliciuni de oameni? Insectele!

Mi-am muşcat buza cu frustrare şi i-am întors vorba domnului McLoyed.

–          Aham. Deci aşteptăm să murim. Super! Haideţi, domnule. Să vorbim naibii despre ceva…

Bătrânul îşi ridică privirea molatecă, şi-mi răspunse ca un mort-viu.

–          Ce idei ai, Aislinn?

M-am lăsat să cad în scaun, pufnind nervoasă, căutând ideile nenorocite.

–          Să vorbim despre cei care vor să ne fure lumea….am bătut un fel de apropo.

McLoyed zâmbi amar, ştiind de dinainte care avea să fie răspunsul meu.

–          Mai precis?…Nu toţi suntem la fel de curajoşi ca tine. Nu putem vorbi despre asta atât de direct.

–          Ok. Atunci…să scriem despre ei. Să le lipim prezenţa în creaţii proprii, să găsim asemănări. Eu, de exemplu, voi scrie despre hazard. Aşa văd legătura dintre oameni şi demonii ăştia – un hazard.

–          Bine. Scrieţi, atunci.

Am zâmbit super mulţumită de rodul străduinţei mele.

–          Nu-mi furaţi ideea!am strigat râzând, sub privirile şocate ale celorlalţi.

Hazard

Cautăţi minţi în care n-ai cum să pătrunzi!

Te sperii, nu-i aşa? Ţi-e frică, am dreptate? Concursul ăsta de circumstanţe imprevizibile şi inexplicabile…

Mă amuz când te văd fugind de realitate. Cazi şi uiţi să te ridici. Nu uita…E o lume în care nebunia e la putere! Caută..caută şi vei găsi.

Urmele jivinelor sunt acoperite, eşti în ceaţă. Confuzia. Vrei să scapi de ele? Doar iubind animalele vei reuşi.

Mesteci firul viselor şi uiţi de neputinţă. Te-afunzi în neajunsuri şi zbieri după lumină. Întâmplările te surprind, te iau pe neaşteptate. Răzbeşti şiii…Ah! Caută..Cautăţi minţi în care n-ai cum să pătrunzi!

Limpede ţi-e sufletul odată înegrit. Surprinzător. Alegeţi, totuşi, un mers potrivit. Raţionalizează, dar nu uita de hazardul viu. Numeşte petalele, oferă-le-un nume. Ai grijă de umbra ce-ţi ţine ascuns defectul…cunoscut doar de tine şi de mine. Aprinde luminile serilor căzute-n beznă, ajută-le, împinge negrul spre pata de alb.

–          Am terminat!

Claire îmi întoarse o privire urâcioasă, iar Daniel începu să râdă zgomotos.

Nimeni nu scrisese nimic.

–          Dă-mi să văd….

Îi plăcuse îmbinarea, legătura…Dar negase adevărul. Prin urmare negase tot.

Am deschis uşa cu nervi lichizi curgându-mi prin vene. Prea irascibilă. Aerul se răci. Prea tare, prea brusc.

–          Înăuntru, înăuntru….spunea doamna Smith, plângând şi tremurând în tip ce trecea pe lângă mine.

Am privit-o confuză, apoi mi-am pironit privirea pe cea mai neagră pată din curtea şcolii.

„ Unul din ei..”
– Aislinn, vino!

–          Nu, nu…

Şedea liniştit pe masa de lemn de lângă chioşc. Negru…Complet. Şi părul, din spate arătând ciufulit.

„ Nu te du…”
” Du-te Ash…Simte-i!”

„ Poate fi periculos.”
” Află despre ei, fă-o vorbindu-le.”

Nu mai era nimeni. Decât eu şi băiatul blindat cu negru…Fascinant.

Un pas, el se întorcea încet. Încă un pas, el îşi mai îndrepta chipul puţin spre mine. Frigul mă cuprinse, vrând să-mi blocheze mişcările. Dar nu…Eram prea hotărâtă. Îi vedeam profilul perfect. Un ten palid, dar în acelaşi timp creol, sticlând.

Un iz îmbătător veni dinspre acea sculptură maiestuoasă. Pleopele mi se lăsau uşor, mă legănam.

–          Nu-i corect, amice. Joci murdar.

„ De parcă nu-i asta ideea de bază.”

În mai puţin de o secundă dispăru de-acolo, lipsa fiindu-i mângâiată de un vâjâit scurt. Recele se perinda de-a lungul spatelui meu. Era acolo…în spatele meu. M-am întors cât de repede am putut, iar el nu se mişcă.

Faţă în faţă.

Da…Tenul îi era palid, dar părea în acelaşi timp cremuit cu un fond de ten de mare calitate. Genial. Am mijt ochii analizându-l cu respiraţia tăiată.  Buzele îi erau pline, cărnoase, rozalii şi puternic conturate. Maxilarul i se încorda constant, dându-i o formă atât de masculină feţei lui perfecte. Ochii…Negri, un negru atât de adânc şi rece. Marginea sferelor negre pâlpâia într-o culoare de roşu aprins, nuanţa izbitoare înegrindu.-se spre interior. Uimitor…

Nu. Mă simţeam prea atrasă. M-am sprijinit de colţul mesei, răsuflând apăsat.

El trecu la stadiul de analiză. Îşi mişca privirea neagră-roşiatică pe mine, încă mişcându-şi maxilarul, umezindu-şi buzele. Făcu un pas spre mine, un pas ce căra în umră ecouri. Părul îi era la fel de negru ca îmbrăcămintea…Nu. Nu era complet negru. Pe alocuri prindea nuanţe nedesluşite. Un fel de aramiu. Acelaşi palton lung pâna la genunchi, strâmt pe umerii laţi. Pe sub acea hainărafinată, i se mula pe pieptul sculptat o bluza la fel de neagră, ce-i scotea în evidenţă musculatura. Ca şi când mii de şerpi i se încolăceau sub piele, împietrind, rămânând doar forma lor. Înalt. De fiecare dată când se mişca, lăsa în umră umbre negre ce se evaporau mai apoi.

–          Du-te naibii! Nici n-ai pupile!i-am strigat scuturând din cap pentru a mă trezi din transă.

–          Nu te gândeşti că deja sunt unde mă trimiţi? Eu sunt ăla la care îi trimiţi pe toţi…Mulţumesc. Mă hrăneşti.

Vocea îi sună ca un ecou, un mârâit catifelat.

Gâtul îmi amorţi, pielea mă durea.

–          În loc să-mi fi recunoscător…mă omori aici, pe loc?

Zâmbi, două şiruri de dinţi perfecţi albi arătându-se.

Căutam aerul…Dădeam orice ca să-l simt.

_________________________________________

Ăsta e al doilea capitol. Pfiu, capitolul trei va fi doar din perspectiva lui William, drept urmare a lipsei lui aiciX:X:X:X:X:

Cel din maşina neagră nu era Will…El a apărut aici, la sfârşit. Sper mult să vă placă şi piesa…

Vă rog mult să comentaţi. Cum am mai spus, trebuie să ştiu dacă se merită să continui povestea pe blog, sau doar în fişierele mele.

Kisses şi vacanţă plăcută! cât mai e din ea…:*:*:*:*:* And rate:X Steluţeee:X